Cea care am fost. Cea care sunt. Cea care voi fi!

Suntem produsul gandurilor noastre si nici cand gandurile ei nu fost mai triste ca in zilele de azi.

"Va fi bine!", isi spune in gand. Iesita de pe usa spitalului pe care il frecventeaza de atata amar de vreme si afland vestea naucitoare, isi repeta in gand, din nou, din nou, ca un lait-motiv: "Va fi bine!"

Urma un lung sir de tratamente sfasietoare pentru organism, doctora, draga de ea, incerca sa ii redea drumul urat pe care avea sa il parcurga, starile febrile si epuizante de dupa, lupta pe care avea sa o duca cu himerele bolii.

Si totusi: va fi bine!

Amintirile o napadeau a ceea ce a fost: copil zglobiu, baietandru, cu gasca urmandu-o ca pe un lider de necontestat al cartierului de muncitori in care crestea; prieteniile curate si fratesti cu fratii ei de sange: Mihai si George. Nici unde nu suporta alaturarea de fete, mici, razgaiate, alintate si impopotonate. In camera ei nu era o papusa, in dulapul ei nu era o fustita sau o rochie care sa ii scoata in evidenta frumusetea nordica.

Era ea: razvratita, batausa, cea careia mama ii spunea: "Mai, fetita mamei! Potoleste-te ca vin parintii la usa sa mi te reclame! Bati fetele si nu e e bine, mama! " Ca prin vis isi aducea aminte de zilele copilariei si zambea: cat de departe erau timpurile acelea.

Sunt! Exist! Nu sunt! Nu exist! Si totusi, crescand, fetita- baietoi devenii o tanara frumoasa, pe care baietii o cautau si o cautau, iar ea devenise de neatins. Mama era fericita! Ai ei erau fericiti! In sfarsit aveau o fata::))

Cat despre ea, visa. Visa sa fie mare, sa devina MAMA, era tot ceea ce isi dorea: multi copii, curati la suflet si sanatosi, zglobii ca ea si veseli sa o inconjoare!

Au venit si ei: era in sfarsit implinita! Partenerul din viata ei era acolo, prezent, viu si mai ales, alaturi de ea. Copiii erau cei care o implineau ca fiinta si se bucura de ei; isi facea vise! Avea la ce sa viseze!
Brusc... cerul s-a intunecat! Soarele, sorii, lumina calda au disparut. In locul lor.. vestea ce s-a napustit ca un foc ucigator. Intai asupra ei... pastra tacerea pentru catva timp, suferii in liniste si fara sa dezvaluie alor ei ce se intampla.

A avut curaj si a vorbit.... Tacere, deznadejde... lacrimi.  A fost inteleasa, dar se tot intrebau: de ce ea? Ea nu se intreba: De ce eu? Doar isi spunea ca ar fi trebuit sa taca....

Si totusi ce va fi? Ii veni in minte "Balada celui care sunt "a lui Stefan Hrusca; Adora Stefan Hrusca si serile singuratice ce deveneau calde si imbietoare tocmai datorita versurilor si vocii sale speciale:

Merg pe drumul meu cantand,
sunt si umbra, sunt si gand,
sunt si pasare si zbor,
urc la stele si cobor
si-s la voia tuturor...

Trec la vale, trec la deal,
sunt si prag si ideal,
sunt si cantec si fior
pentru fiecare dor
si-s la voia tuturor.

Sunt si lacrima si stea,
viata n-are cum sa-mi stea,
nici farama de cuvant,
cum sa mi se piarda-n vant,
vama celui care sunt

Merg pe drumul meu cel drept
si iubirea mi-o astept
cu un brat de liliac,
sa-i fac dorului pe plac
si nicicum nu pot sa tac

Ard ca focul fara gaz
sa-i fac mortii in necaz,
iar din cerul incolor,
cad ca ploaia fara nor
si-s la voia tuturor...

De nimic nu ma feresc,
din lumina scad si cresc
precum apa de izvor
cand se-aduna in ulcior
si-s la voïa tuturor...

Ea ar spune azi:

Merg pe drumul meu cantand,
sunt si umbra, sunt si gand,
sunt si pasare si zbor,
urc la stele si cobor
si-s la voia ei perfida....

Si totusi va exista EA?